Cearta publică se poartă mereu în jurul unui om: dacă Georgescu e sau nu agent al Rusiei, dacă alegerile au fost sau nu anulate corect, cine a scris și cine a șters un articol la Newsweek. Cât timp discuția rămâne acolo, nimeni nu se uită la ce se află, de fapt, sub picioarele acestei certe: la ce anume ar controla oricine ajunge, cu adevărat, în funcția de președinte. Iar cifrele astea nu sunt
teorie. Sunt contracte semnate, șantiere deschise și tone de marfă care trec deja, în fiecare zi prin porturile românești.
Un oraș construit pentru zece mii de soldați
La Mihail Kogălniceanu, lângă Constanța, se ridică în momentul de față cea mai mare bază militară NATO din Europa – mai mare decât Ramstein, baza americană din Germania care, până acum, deținea acest titlu. Vorbim despre aproape 3.000 de hectare, o investiție estimată la 2,5-2,7 miliarde de dolari și o capacitate de a găzdui permanent peste 10.000 de militari, împreună cu familiile
lor: școli, grădinițe, magazine și chiar spital propriu. Un adevărat oraș, nu doar o cazarmă. Lucrările sunt programate să continue până în 2040.
Georgescu a numit exact această bază “o rușine” și a spus, în timpul campaniei, că cea mai mare bază NATO din Europa “ne amenință democrația și riscă să ne tragă în războaie inutile”. Nu e o
interpretare, astea sunt cuvintele lui, spuse public.
Asta ar însemna 10.000 de militari străini, cu familiile lor, într-un oraş construit pe pământ românesc, sub comanda NATO, nu sub comanda de la Bucureşti. Nu Parlamentul roman va decide cine intră şi cine iese din baza aia, nu justiţia romană va avea jurisdicţie deplină pe ce se întâmplă acolo. E cea mai mare concentrare de forţă militară străină de pe teritoriul nostru din istoria modernă a ţării şi nimeni nu ne-a întrebat, în niciun referendum, dacă vrem asta.
Gazul de sub Marea Neagră
România e la doi ani distanță de a deveni cel mai mare producător de gaz din toată Uniunea Europeană. Proiectul Neptun Deep, la 160 de kilometri în larg, urmează să scoată din 2027 aproximativ 8 miliarde de metri cubi de gaz pe an. Asta ar presupune o investiție comună de până la 4 miliarde de euro, împărțită în mod egal între Romgaz, compania de stat românească și OMV Petrom, cu capital austriac.
Pentru prima dată în istoria ei, România ar urma să devină exportator net de gaz, nu importator. Pentru o regiune care, ani la rând, a depins de gazul rusesc, asta înseamnă o schimbare reală de putere, nu doar o cifră economică. Jumătate din cel mai mare zăcământ de gaz descoperit vreodată de România – 4 miliarde de euro, gaz care ne-ar putea face independenți energetic – nu e al românilor. E al unei companii austriece, OMV Petrom, care ia jumătate din profit și-l scoate din țară, an de an, cât timp gazul curge.
Georgescu a construit o bună parte din retorica lui pe ideea resurselor românești să fie “păstrate pentru români”, ceea ce deranjează profund interesele puterilor internaționale. La câteva luni după, era scos din cursă. Coincidenţă? Poate. Dar întreabă-te: cine altcineva, în afară de un austriac cu 50% din cel mai mare zăcământ al ţării, ar fi avut de pierdut dacă omul ăsta ajungea la putere?
Grâul care nu mai trece prin Odesa
De la începutul războiului din Ucraina, aproape 30 de milioane de tone de cereale ucrainene au trecut deja prin portul Constanța, care este cel mai mare port utilizabil de la Marea Neagră aflat pe
teritoriul Uniunii Europene, cu o capacitate anuală de peste 100 de milioane de tone. Se negociază acum și un coridor feroviar nou, prin Republica Moldova, capabil să transporte alte 4,5
milioane de tone pe an. Georgescu a spus explicit, în campanie, că se va opune continuării exporturilor ucrainene de cereale prin România.
Fermierii romani sunt chiar acum în stradă, blochează Vama Siret cu utilaje, acuza «concurenţă neloială crunta» a cerealelor ucrainene care le prăbuşesc preţurile pe piaţa internă şi cer
despăgubiri de la un stat care a decis, fără să-i întrebe, să reducă taxele de tranzit pentru marfa străină cu 50%. Coridorul nu ajută România. Ajuta Ucraina, pe spinarea fermierului roman.
Ce stă neexploatat sub pământ
România se numără printre țările europene cu cele mai multe resurse critice și strategice, adică peste 30 de minerale de pe lista Uniunii Europene: de la litiu în Munții Lotru, până la vanadiu,
niobiu și tantal în Munții Metaliferi. La Roșia Montană, miza reală nu mai e nici măcar aurul, deoarece potrivit analizelor de specialitate, valoarea metalelor rare din zăcământ depășește valoarea combinată a aurului și argintului.
Cea mai mare parte din toate astea rămâne, deocamdată, neexploatată, pentru simplul motiv că industria minieră românească a fost lăsată să se prăbuşească după 1990, iar statul însuşi a îngheţat doi ani eliberarea de licenţe noi de explorare, fiind reluate abia în iunie 2025. Nu e că n-am avea ce scoate din pământ. E ca cineva, la Bucureşti, a decis să nu se mai dea liber la explorare, exact cât timp restul lumii se bate pe resursele astea. Asta înseamnă, în termeni simpli, că cine va decide în anii următori cu cine se fac parteneriatele de exploatare va decide, de fapt, cine intră pe una dintre puținele rezerve mari de resurse critice rămase neatinse în toată Uniunea Europeană.
Un singur om, patru fronturi
Nu ai nevoie de o conspirație secretă, cu întâlniri într-o cameră închisă, ca să înțelegi de ce atât de mulți actori diferiți – Washingtonul militar, Bruxelles-ul energetic, Kievul aflat în război, industria minieră occidentală – au un interes concret, cuantificabil în miliarde de euro, ca la Cotroceni să ajungă cineva previzibil. E suficient să pui alături patru fraze pe care Georgescu însuși le-a spus public:
- A zis că baza NATO e “o ruşine” – asta îl pune direct împotriva interesului militar american la Kogălniceanu.
- A zis că resursele trebuie “păstrate pentru romani” – asta îl pune direct împotriva interesului OMV/Bruxelles în Neptun Deep.
- A zis că se opune exportului de cereale ucrainene prin România – asta îl pune direct împotriva interesului Kievului în coridorul de la Constantă.
- A zis că Putin “îşi iubeşte tara” – asta îl pune direct împotriva poziţiei occidentale fata de Rusia, deci implicit împotriva industriei miniere occidentale care vrea acces la resursele
romaneşti fără concurenta rusească în regiune.
Patru poziții, patru interese concrete lovite deodată, fără nevoia de “dovezi” construite artificial ca Georgescu le ameninţă interesele – a fost suficient să-l asculte ca să aibă suficiente motive pentru orchestrarea anularii alegerilor prezindetiale.
De-asta titlul acestei povești nu e despre un om. Nu contează, la limită, cine avea dreptate în dispută despre alegerile anulate sau cine a scris un articol pe Newsweek. Contează că oricine se așează la Cotroceni moștenește controlul, fie și doar simbolic, asupra unui oraș militar de 2,7 miliarde de dolari, a unui zăcământ de gaz de 4 miliarde de euro, a unui coridor de cereale vital pentru o țară în război și a uneia dintre ultimele rezerve mari de resurse critice neexploatate din Europa. Restul lucrurilor mărunte – cine a câștigat un tur, cine a semnat un editorial – sunt doar frontul vizibil al unei bătălii mult mai mari, purtate, de fapt, pentru ce se află dedesubt.
